„Actualmente, pentru prima dată în confruntarea dintre Rusia și Occident, s-a ajuns în situația când Republica Moldova este invocată în calitate de victimă a pretențiilor Rusiei. Acest fapt implica oportunități și pericole pentru Republica Moldova, care trebuie puse în balanță în vederea optimizării politicilor în domeniul securității...”
---

Pretenții suplinite cu ultimatumuri

S-au scurs exact 15 ani de la pledoaria președintelui Vladimir Putin în favoarea lumii multipolare, exprimată în cadrul conferinței de la Munich din 10 februarie 2007. De atunci are loc etalarea neîntreruptă a pretențiilor de transformare a Rusiei în unul din polii de atracție a lumi multipolare. Pentru atingerea acestui scop a fost: declanșat războiul ruso-georgian din 2008; anexată Crimeii în 2014, urmată de provocarea războiului din Donbass; dat startul implicării militarilor și mercenarilor ruși în conflictele din Siria, Livia și un șir de țări din Africa Centrală. Pentru ca pretențiile președintelui Putin să fie luate în serios, recent, Rusia a concentrat masiv trupe militare la hotarele Ucrainei și i-a cerut Occidentului în formă ultimativă revenirea la situația status quo ante 1997. Altminteri, vor urma măsuri  de ordin militar sau tehnico-militar. Iată și întreaga tehnologie de etalare în postură de pol al lumii multipolare. Evident, acest lucru este imposibil fără desfășurarea unor campanii propagandistice deșănțate.   

Occidentul a răspuns diplomatic, subliniind că pretențiile sunt exagerate și inacceptabile. În acest context, s-au pus în evidență, prin exemple concrete, modul în care Rusia a distrus, de fapt, arhitectura securității regionale din Europa, invocându-se și prezența militară ilegală a acesteia în Georgia, Moldova și Ucraina. Soluția propusă de Occidentul colectiv Rusiei se rezumă la detensionarea situației la hotarele Ucrainei și angajarea într-un proces diplomatic de discutare și soluționare a problemelor de securitate existente. În aceste circumstanțe, persistă părerea că prin invitarea la dialog și negocieri, Occidentul vrea să-i ofere președintelui Putin oportunitatea ieșirii onorabile din situația dificilă în care s-a pomenit. Totuși, ar fi naiv să admitem că președintele Putin își poate permite luxul să fie tratat ca un politician de duzină, care practică bluf-ul. Deci, nu ne rămâne decât să așteptăm realizarea amenințărilor de ordin militar și tehnico-militar.

Este adevărat, deocamdată, amenințările rămân în suspans, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitrii Medvedev, anunțând opinia publică că: “Amplasarea rachetelor rusești în Cuba și Venezuela este imposibilă, întrucât acest lucru contravine  intereselor naționale ale statelor respective, care se străduiesc să iasă din izolare, să-și restabilească relațiile normale cu SUA. Așa că nu poate fi vorba de a înființa acolo baze militare, cum s-a făcut în perioada sovietică, când aveam o singură infrastructură militară bazată pe o singură ideologie cu un număr de țări”.

Cine poate pretinde la statutul de pol al lumii multipolare?

Atunci când se iau în considerare probleme de securitate, în mod normal, ar trebui să se pornească de la premisa că există o arhitectură a instituțiilor internaționale, care are menirea să armonizeze relațiile dintre națiuni. Nimeni nu oferă certificate de pol de atracție pentru unele state, care vor să-și creeze zone de influență din contul altor state. Dacă cooperarea între state este considerată avantajoasă pentru acestea, atunci ele decid singure și nesilite de nimeni să se asocieze și că coopereze economic, militar, cultural etc. Aceasta este abordarea Occidentului din recenta dispută cu Rusia. Aceasta din urmă însă practică recurgerea la omuleții verzi pentru anexarea teritoriilor vecinilor, iar motiv pentru aventurierii imperialiști servesc argumente de genul – fără  Kiev Rusia nu e altceva decât Moscovia.

De fapt, promotorii ideii lumii multipolare invocă trei factori pentru ca un stat să-și revendice statutul de pol de atracție într-o astfel de lume – economic, militar, politic, cultural (soft power). Astfel, potențialele militare ale SUA, Rusiei și Chinei sunt comparabile pentru a servi drept puncte de referință pentru instaurarea unui echilibru de putere în lume. Dar dacă ne referim la potențialele economice, atunci lucrurile stau cu totul altfel. Confruntările geopolitice sunt, de obicei, de lungă durată și implică eforturi extraordinare de ordin economic, tehnologic și uman. Răspunsul Occidentului la pretențiile ultimative ale Rusiei a avut, după toate aparențele, la bază argumentul invocat.

Este de remarcat că pretenția Rusiei la statutul de pol al lumii multipolare a fost exprimată, în 2007, după șapte ani de aflare la guvernare a lui Vladimir Putin. În acea perioadă, PIB-ul Rusiei a crescut, de la $260 miliarde la $1.3 trilioane. Creșterea PIB-ului Rusiei a continuat impetuos până în 2013, când PIB-ul a ajuns la $2.3 trilioane. A fost atins cel mai înalt nivel dinaintea anexării Crimeii, și provocarea războiului din Donbass. Sancțiunile impuse de Occident pentru subminarea de către Rusia a arhitecturii de securitate în Europa au avut un impact dificil de subestimat – PIB-ul restrângându-se la $1.7 trilioane, în 2021. De fapt, economia Rusiei în ultimii 20 de ani a fost la nivelul celei din Brazilia, cu un număr al populație similar celui al Rusiei. Evident, în astfel de circumstanțe, pretenția Rusiei de a fi pol al lumii multipolare nu are niciun fel de justificare faptică.

Și cel de al treilea factor – soft power (putere suavă), nu este de natură să susțină pretențiile Rusiei de a fi pol al lumii multipolare. După anunțarea pretențiilor sale, Rusiei a lunecat în mod constant spre un regim politic autoritar, oligarhic și extrem de corupt. În loc de pol de atracție, Rusia a devenit un intervenționist, care își folosește forța militară pentru a înăbuși protestele cetățenilor în zona de influență în favoarea regimurilor autoritare, precum cel din Belarus și Kazahstan.

Având în vedere cele menționate, putem ajunge la concluzia că adevăratele provocări pentru securitatea Rusiei nu vin din partea Occidentului, ci din interior. Un alt pericol, autentic potrivit experți notorii, este că, de fapt, lumea a devenit deja bipolară, iar Rusia nu se regăsește printre cei doi poli, ceea ce comportă riscuri majore pentru Rusia. Cum se explică acest lucru? Rusia anexează teritorii și incită la separatism în statele pe care dorește să le mențină în zona sa de influență, dar cedează de bună voie teritorii imense Chinei, sau le dă în arendă pentru a fi exploatate. Pretenții teritoriale față de Rusia au fost exprimate nu o singură dată de către conducătorii chinezi: „Rusia a pus mâna pe prea mult pământ... Cu mai bine de 100 de ani în urmă, au tăiat pământul de la est de Baikal, inclusiv Boli (Khabarovsk), Haishenwei (Vladivostok) și peninsula Kamchatka. Acest cont nu a fost reglat, încă nu am stabilit cu ei rambursarea acestui cont”. În total, potrivit fostului președinte al RPC, Rusia trebuie să întoarcă Chinei o suprafață de peste 1,5 milioane de kilometri pătrați. Din acest punct de vedere, conducerea Rusiei ar trebuie să fie interesată să evite crearea precedentelor de care pe viitor s-ar putea eventual folosi China pentru a-și restabilirea măreției de altă dată. 

Actualmente, este impresionant să vedem cum reușește, deocamdată, China să anihileze influența Rusiei în Asia Mijlociei, în special după recentele evenimente din Kazahstan. Astfel, Rusia a intervenit militar în conflictul elitelor din această țară, iar China a cules roadele, convocând un summit cu participarea șefilor de state din Asia Centrală cu care a ajuns la înțelegeri privind cooperarea în domeniul politic, economic, de securitate, învestiții solide în infrastructură și ramuri tehnologizate. Evident, China poate să ofere statelor respective ceea ce Rusia nu poate. În consecință, despre Rusia s-a menționat, printre altele, că rămâne unul dintre parteneri.

Concluzii

Confruntarea dintre Rusia și Occident comportă un pericol imens pentru securitate. Pretențiile ultimative ale Rusiei față de Occident au fost respinse, însemnând iminența fazelor următoare ale tensiunilor. Există diverse explicații ale comportamentului președintelui Vladimir Putin. Cele mai populare se rezumă la faptul că acesta din urmă caută garanții existențiale pentru anturajul său pe fundalul lunecării spre faza gerontocratică a guvernării țării. Astfel, nu încape îndoială că Putin va candida în 2024 pentru următorul mandat prezidențial, apoi încă pentru un mandat etc., pentru asta a și fost modificată constituția țării. Stagnarea economică impune schimbarea tematicilor politice, accentul fiind deplasat spre confruntarea cu Occidentul în vederea restabilirii măreției Rusiei, ca indulgență pentru toate celelalte eșecuri. Putin și elitele sale nu pot răspunde la întrebarea – de ce Marea Britanie, fără să pretindă a fi pol al lumii multipolare, a reușit să creeze Commonwealth al națiunilor, care au fost parte a imperiului, iar Rusia este incapabilă să facă așa ceva, recurgând la anexări de teritorii, incitare la separatism și amenințarea vecinilor?

De asemenea, după 22 ani de aflare la guvernare, Vladimir Putin este forțat de circumstanțe să caute o variantă de tranziție a puterii către persoane de încredere. Varianta de tranziție din Kazahstan și-a demonstrat inconsistența. Varianta chinezească nu i se potrivește Rusiei pe motiv că are la bază ideologia marxist-leninistă și lupta cu corupția. Rusia nu are vreo ideologie alta decât cea imperialistă, de evocare a măreției de altă dată, iar o luptă autentică cu corupția este imposibilă în condițiile în care cohorte de prietenii de-ai lui Putin au devenit multimiliardari și potențiale ținte ale sancțiunilor Occidentului. Este o situație de-a dreptul umilitoare pentru o țară care pretinde la statutul de pol al lumii multipolare. Aceasta este logica evoluției regimurile autoritare, care conduc inevitabil spre toamna patriarhilor, cu toate consecințele de rigoare.

Există păreri vehiculate în spațiul public că Republica Moldova ar trebui să evite implicarea în confruntările geopolitice, chiar și prin exprimarea simpatiilor față de marile puteri. Adică, Republica Moldova ar trebui să facă echilibristică în politica externă, urmărind anumite avantaje de pe urma gudurării pe lângă potențialii învingători. Actualmente, pentru prima dată în confruntarea dintre Rusia și Occident, s-a ajuns în situația când Republica Moldova este invocată în calitate de victimă a pretențiilor Rusiei. Acest fapt implica oportunități și pericole pentru Republica Moldova, care trebuie puse în balanță în vederea optimizării politicilor în domeniul securității.