Politica externă echilibrată. Op-Ed de Victor Pelin

Totuși, copiindu-l pe Lukașenco, președintele Dodon nu ar trebuie să ignore evoluțiile de ultimă oră a regimurilor autoritare din Belarus și Rusia, unde actualmente se protestează în zeci de orașe împotriva guvernărilor autocrate...
---

După alegerile prezidențiale din Belarus, am avut posibilitatea să ne dumerim ce se are în vedere, atunci când autoritățile din Republica Moldova, în special președintele Igor Dodon, vorbesc despre necesitatea promovării unei politici externe echilibrate.

Deputații moldoveni și observarea alegerilor din Belarus

Începând cu anului 1994, când Alexandr Lukașenco l-a înlocuit la funcția de șef al statului belarus pe Stanislav Șușkevici, în țara respectivă nu au mai avut loc alegeri libere și corecte. După 26 de ani de guvernare cu mână forte, președintele Lukașenco a obținut recent al 6-lea mandat prezidențial, după un scrutin în care au fost ignorate cele mai elementare reguli pentru asigurarea unui proces electoral liber și corect. În primul rând, la scrutin au lipsit observatorilor internaționali din partea instituțiilor internaționale specializate în domeniul respectării drepturilor omului și desfășurarea proceselor electorale – ODIHR (OSCE) și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. În al doilea rând, au lipsit observatorii naționali independenți.

În același timp, observatorii internaționali au fost totuși prezenți. Aceștia au reprezentat Organizația pentru Cooperare de la Shanghai (OCS) și Comunitatea Statelor Independente (CSI). Delegația observatorilor din partea CSI i-a inclus și pe deputații fracțiunii parlamentare a Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM) – Adrian Lebedinschi și Alexandru Jolnaci. Concluziile la care au ajuns observării din CSI sunt după cum urmează: „Alegerile din 9 august 2020 au avut loc în conformitate cu constituția și codul electoral al Republicii Belarus. Acestea au fost transparente, competitive, asigurând libera exprimare a voinței cetățenilor… În privința candidaților, ne-am asigurat că toți au avut posibilitatea să își prezinte în mod liber programele, au avut acces la canalele televiziunii de stat ale Republicii Belarus”. Adică, nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, nici tu implicare a “omuleților verzi” din Rusia, nici alte abateri. Păcat că observatorii din CSI nu și-au publicat raportul de observare pentru a elucida modalitatea de contabilizare a rezultatelor, publicarea protocoalelor etc. După astfel de estimări ale procesului electoral, este de neînțeles de ce cetățenii belaruși au ieșit în masă să protesteze, fiind înregistrate cazuri de deces și traumatizare în ciocnirile cu forțele de ordine, urmate de arestarea a peste 6 mii de persoane, care sunt judecați chiar în izolatoare.

Desigur, articolul 13 al Codului Electoral al Belarusului se referă la transparența procesului electoral și la drepturile observatorilor. De bună seamă, observatorii naționali au monitorizat procesul electoral, aceștia fiind înregistrați în număr de tocmai 43 de mii! Numai că majoritatea acestora reprezentă organizații, precum Federația Sindicatelor, președintele căreia s-a dovedit a fi un confident al președintelui Lukashenko. Sau tot felul de uniuni ale tineretului, afiliate guvernării. Chiar și așa, nu toți observatorii au fost admiși în secțiile de votare din cauza COVID-19. Uimitor, președintelui Lukașenco, care nega cu vehemență pericolul infecției, atunci când acesta izbucnise, iată i-a căzut la țanc pericolul infecției, limitând accesul observatorilor în secțiile de votare. Pentru a înțelege mai bine rolul observatorilor naționali din Belarus, este pertinent să-i comparăm pe aceștia cu eventualii observatorii moldoveni, selectați să monitorizeze alegerile din Republica Moldova, din rândul Consiliului societății civile de pe lângă Președintele Igor Dodon.

A tunat și i-a adunat

În situația de criză postelectorală din Belarus, este de mare interes cine, totuși, a recunoscut alegerile prezidențiale drept libere și corecte, felicitându-l pe Lukașenco cu victoria binemeritată. Evident, liderii statelor cu regimuri autoritare, membre ale OCS și CSI, care și-au trimis observatorii la alegeri. Printre aceștia se regăsește și președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, precum și premierul armean Nicol Pașinean. Totuși, este de remarcat că primul mesaj de felicitare a parvenit din partea liderului chinez, Xi Jinping, care, după toate aparențeleб este cel mai important susținător fidel al lui Lukașenco. Interesant, dar președintelui Rusiei, Vladimir Putin, nu i-a convenit să-l felicite primul pe Lukașenco. Cu certitudine, ar fi părut nesincer pe fundalul arestării celor 33 de “omuleți verzi”, cu misiunea de a destabiliza situația pre-electorală și, posibil, și a celei postelectorale. În aceste circumstanțe, abia după mesajul de felicitare al lui Putin și ceilalți lideri autoritari din spațiul CSI i-au urmat exemplul.

Dintre statele liderii cărora l-au felicitat pe Lukașenco doar Turcia nu face parte nici din CSI și nici din OCS. Pentru a înțelege relațiile speciale ale Belarusului cu Turcia, trebuie să se ia în considerare fricțiunile și presiunile, exercitate de Rusia asupra Belarusului în procesul de constituire a Uniunii Economice Eurasiatice, în perioada 2014 – 2015. Acestea explică ce l-a împins pe Lukașenco să caute suport în vederea echilibrării influenței dominante a Rusiei. În consecință, actualmente, printre prietenii fideli ai liderului belarus se regăsesc o putere regională – Turcia, și una mondială – China. Este o mostră de politică externă echilibrată, care a permis Belarusului, de-a lungul anilor, pe de o parte, să beneficieze de importul și rafinarea a zeci și zeci de milioane de tone de țiței rusesc, obținând câștiguri de zeci de miliarde de dolari, iar, pe de altă parte, să caute contrabalanță influenței rusești.

După toate aparențele, Lukașenco știa că ulciorul nu merge de multe ori la apă,  trebuind să se asigure că în cazul manifestării nemulțumirilor frățești ale Rusiei, va putea să se reorienteze spre alți parteneri, cu pondere regională și mondială. Este, probabil, cauza pentru care cei 33 de “omuleți verzi” din Rusia aveau misiunea să-i dea o lecție de bune maniere lui Lukașenco, pedepsindu-l pentru rătăcirile sale geopolitice. Dar iată că Lukașenco a avut curajul nu numai să dezamorseze îmbrățișările frățești ale Rusiei, dar și abilitatea să obțină primul și cel mai important suport din partea unei puteri mondiale.

În circumstanțele menționate, Turcia, în calitate de putere regională, nu putea rămâne neimplicată. Ținând cont de faptul că are relații extrem de tensionate cu Rusia în Siria și Libia, trebuia să-și manifeste de o manieră vizibilă suportul pentru Belarusul situat chiar în coastele Rusiei. Ar fi straniu, dacă implicarea Turciei nu ar fi atras și implicarea partenerul acesteia – Azerbaidjanul, în susținerea lui Lukașenco. Implicarea Rusiei, Turciei și Azerbaidjanului nu putea lasă neimplicată Armenia, mai cu seamă pe fundalul reizbucnirii recente a fazei fierbinți a conflictului armeano-azer. Deci, putem găsi explicații pentru suportul lui Lukașenco din partea liderilor statelor menționate, cu excepția Președintelui Igor Dodon.  

Aruncarea prafului în ochi

Trebuie să recunoaștem că felicitând-ul pe omologul său belarus cu victoria în alegeri, Igor Dodon a dat, totuși, dovadă de un comportament șovăitor. Vorba e că informația despre felicitarea lui Lukașenco a fost publicată pe blog-ul personal al șefului statului, lipsind pe pagina web oficială a Președinției. De fapt, președintelui Dodon nu-i stătea bine să nu recunoască rezultatele alegerilor, monitorizate și apreciate pozitiv de către colegii săi, deputații PSRM. Mai mult, președintele Dodon este un fan al președintelui Lukașenco și al stilului de guvernare al acestuia, declarând chiar că “Majoritatea cetățenilor moldoveni îi invidiază pe belaruși pe undeva... , calitatea vieții în Belarus în multe privințe fiind mai bună decât în Moldova”. Nu putem ști, dacă cetățenii moldoveni chiar îi invidiază pe cei belaruși, dar cu certitudine președintele Dodon îl invidiază și adesea îi copie comportamentul lui Lukașenco, dorindu-și să-i copie sistemul de guvernare prin transformarea Moldovei în republică prezidențială. Din acest punct de vedere, nu este de mirare că președintele Igor Dodon s-a alăturat liderilor autocrați, felicitându-l pe Lukașenko.

De fapt, în comportamentul președintelui Dodon nu ar mai trebui să ne mire ceva. Spre exemplu, dacă domnia sa și membrii PSRM ar împărtăși public punctul de vedere al colegului lor din frontul imperial rusesc, Mihail Leontiev, care a declarat recent: “curând ne vom confrunta cu necesitatea de a priva tinerii de drepturile de vot, probabil, în viitorul apropiat. Pentru că altfel vom pierde țara (Rusia). E adevărat. Pentru că acești oameni nu știu nimic, este aproape Ucraina, este monstruos! Părerea mea este că tinerii nu au deloc nevoie de drepturi de vot, tinerețea este o afecțiune dureroasă care trece odată cu vârsta”. Într-adevăr, de ce oamenii dintr-un front comun n-ar avea viziuni comune pentru întreg spațiul eurasiatic? Important e să fie sinceri. Mai cu seamă că în ultimii ani crește vertiginos numărul unioniștilor, aici în țară, în special în rândul tinerilor, de aceea, pentru salvarea statalități, formula colegului imperialist, Leontiev, ar fi o soluție aplicabilă și pentru Republica Moldova.

În pofida celor menționate, totuși, președintele Dodon are și ceva în comun cu principalul contracandidat ale lui Lukașenco – Svetlana Tihanovskaia. Este vorba despre atitudinea ultimei față de anexarea Crimeii de către Rusia: “este un subiect delicat. Această întrebare împarte oamenii și-i bate cap în cap, când încep să discute despre asta. Pot spune, așa cum se obișnuiește în țara noastră și în conformitate cu legile internaționale, Crimeea este legal ucraineană, dar, de fapt - rusească? Și nu mă mai necăjiți”. Parcă ar fi trasă la indigo atitudinea domnului Dodon. Să fi știut despre această asemănare de atitudini, poate președintele Dodon nu se grăbea să-l felicite pe Lukașenco.

Deși, argumentul invocat nu este singurul care ar justifica o atitudine prudentă în privința felicitării lui Lukașenko. Vorba e că și președintele Dodon s-a angajat de curând să promoveze o politică externă echilibrată, care să fie consfințită în constituția pe care dorește s-o modifice, transformând Moldova în republică prezidențială după modelul belarus sau rusesc. Dacă era sincer în demersul său public, atunci era oportun ca președintele Igor Dodon, cel puțin, să aștepte exprimarea poziției oficiale a Uniunii Europene (UE), cu care Republica Moldova are un acord de integrare economică și cooperare politică. Nu a fost însă să fie, preferințele șefului statului au ieșit la iveală fără putință de tăgadă, acesta asociindu-se cu liderii autocrați din spațiul eurasiatic. Astfel, putem constata că toată retorică prezidențială referitoare la politica externă echilibrată este, de fapt, o simplă aruncare de praf în ochii cetățenilor creduli.

Concluzii

Exemplul președintelui belarus, Alexandr Lukașenco, a fost și rămâne încurajator pentru președintele Dodon. În acest sens, atât Lukașenco, cât și Dodon, s-au învrednicit să-l aibă în calitate de susținător pe șeful statului turc, Erdogan. O astfel de susținerea are un preț, iar președintele Dodon a acceptat să-l achite prin a se preface că a uitat despre promisiunea de a proteja Ortodoxia, atunci când o paște vreun pericol. A mai rămas să urmeze și un alt exemplu al lui Lukașenco, învrednicindu-se și de suportul necondiționat al Chinei, alături de cel turcesc, și problema politici externe echilibrate e ca și rezolvată. Totuși, copiindu-l pe Lukașenco, președintele Dodon nu ar trebuie să ignore evoluțiile de ultimă oră a regimurilor autoritare din Belarus și Rusia, unde actualmente se protestează în zeci de orașe împotriva guvernărilor autocrate.

Dvs. folosiți o componentă de ADS Blocker.
IPN e menținut din publicitate.
Susțineți presa liberă!
Unele funcționalități pot fi blocate, vă rugăm să dezactivați componenta de ADS Blocker.
Mulțumim pentru înțelegere!
Echipa IPN.

IPN LIVE