Șaizeci de momente din viața lui Chiril Moțpan, interviu aniversar cu foarte puțină politică

Cine este, în cine și în ce crede, pe cine iubește și de cine se ferește la cei 60 de ani împliniți Chiril Moțpan, trecut prim mai multe ipostaze: coleg de breaslă și jurnalist de război, colonel de poliție, secretar general al unui important partid politic din Moldova – în interviul acordat Agenției IPN.
---


- Stimate domnule Chiril Moțpan, V-ați născut acum 60 de ani, în luna lui Florar. De aceea propun să construim, împreună, un florilegiu din 60 de momente care au o semnificație specială pentru Dvs. Le vom lua câte 5 – câte degete are o mână – pentru că un număr de genul ăsta ajută, adesea, la alegerea lucrurilor esențiale dintr-o multitudine de detalii. Sunteți de acord?

-
 Sunt curios să văd ce o să iasă din această propunere a Dvs.…

- Tradițional, vârsta de 60 de ani este considerată o vârstă a înțelepciunii – și a împlinirilor. Înțelepciunea e cea care îți permite să-ți dai seama ce a contat și ce nu în viața ta. Puteți să ne spuneți cele 5 împliniri, gândul la care vă menține pe linia de plutire?

-
Împlinirile, cred eu, sunt cele care rămân continuu cu tine – cele care îți intră în sânge și te definesc. Nu e vorba de succese – poți să fii împlinit prin ceea ce ai făcut chiar dacă oamenii din jur nu te-ar numi neapărat un „om de succes”.

Primul lucru care mă bucură în acest fel când mă gândesc la viața mea de adult e familia pe care mi-am format-o – și faptul că am avut norocul de a fi împreună cu niște oameni minunați, care se ocupă de lucruri care îi pasionează și putem împărtăși între noi clipe din cele mai frumoase. Soția mea este profesoară de chimie. E extraordinară și ca persoană, și ca specialist – zeci de elevi de-ai ei au atins culmele olimpiadelor, are o capacitate unică de a-i susține pe toți cei cu care intră în contact și cred că, fără sprijinul, empatia și îndemnurile ei nu aș fi reușit să fac nici măcar a zecea parte din ceea ce am făcut, și nici să trec peste toate dificultățile și necazurile fără să mă frâng. Fiica mea a ajuns o persoană importantă la o corporație farmaceutică internațională, băiatul merge pe urmele mele – e ofițer.

Al doilea lucru e ceea ce pot numi familia mea extinsă – mișcarea politică în care m-am implicat, Platforma Demnitate și Adevăr, devenită acum partid implicat plenar atât în alegeri, cât și în interacțiunea cotidiană cu cetățenii, dar și în contacte permanente cu partenerii noștri externi. Însă noi – nucleul Platformei – suntem, într-adevăr, ca o adevărată familie. Avem stabilite între noi relații de încredere necondiționată, susținere absolută – dar și capacitatea de a ne critica unul pe altul care e posibilă doar dacă știi cu adevărat că cel pe care îl critici n-o să ți-o ia niciodată în nume de rău. Mă bucur că, în sfârșit, în Moldova a devenit posibil așa ceva. Și mă bucur ca un copil de încrederea pe care ne-o oferă fiecare dintre susținătorii noștri.

În al treilea rând, faptul că am avut o evoluție profesională destul de sinuoasă, aș putea zice – în care am făcut, practic, tot ceea la ce m-am priceput, iar oamenii pe care îi apreciam au avut suficientă încredere în mine încât să trec prin mai multe, diferite și interesante ipostaze: redactor la Radioteleviziune, șef de direcție MAI și, iată, acum, secretar general al Platformei.

O mențiune aparte merită și faptul că am avut de a face, în toate instituțiile unde am lucrat, cu oameni de calitate, care m-au marcat atât personal, cât și ca profesionist, oferindu-mi un reper. Dar intuiesc că o să mă mai întrebați despre ei.

Și o altă împlinire, de ce nu, este că mă raportez la mine însumi fără prea multe regrete, fără să am pe conștiință vreo pată de care să mă rușinez eu sau cineva dintre apropiații mei.

- Ați pomenit despre realizările pe plan profesional. Când priviți în urmă, care sunt cinci jaloane ale activității Dvs. – cinci momente definitorii în care ați știut că ceea ce faceți este bine să faceți?

- Îmi vin în minte mai multe lucruri.

Am realizat primul duplex televizat în direct Chișinău-București, apoi primul duplex în care comunicam cu România întreagă. Țin minte și acum: era 14 ianuarie 1991, în ajunul zilei lui Eminescu, îi aveam ca invitați în studio pe Grigore Vieru, Nicolae Dabija, alți oameni de cultură, și a fost o experiență uluitoare – extrem de solicitantă, dar la fel de împlinitoare. Mi-ar plăcea să știu că aceste emisiuni se păstrează pe undeva în arhivele TRM.

Apoi, am lucrat în calitate de corespondent TV în timpul Războiului pentru apărarea independenței. Mergeam pe front, împreună cu un operator rus de naționalitate curajos, pe nume – nu cred că ați ghici vreodată – Kalașnikov. Mergeam chiar în tranșee, la câteva zeci de metri de locurile în care se împușca – odată, „infiltrându-ne” într-o delegație oficială, i-am filmat chiar pe gardiștii inamici, trecând printre două rânduri de cazaci cu făclii și butoaie de benzină. Acum nu mai știu dacă ceea ce făceam atunci era curaj: simțeam sudoare rece picurând pe spate, senzația e la fel de vie și acum, când îmi amintesc de ea, dar acesta era singurul semn al fricii. Corpul meu îmi sugera că nu e cea mai sigură situație, dar rațiunea și sufletul îmi spuneau că aceasta este necesar să fac. Simțeam doar că ceea ce filmam ieșea bine, ieșea adevărat. După filmări, cu mirosul prafului de pușcă încă în nări, veneam în redacție, unde montam materialele și le comentam în direct. Nu știu unde se păstrează acum zecile de casete pe care le-am filmat, dar cred că multe dintre aceste materiale ar trebui analizate atent ca să ne dăm seama de ororile prin care am trecut, ca stat tânăr, și de ceea ce ne amenință încă.

Până atunci, aveam oroare de noțiunea de „miliție” și nu voiam să am nimic în comun cu ea. Dar, pe front, mi-am dat seama că transformarea vechii structuri sovietice în „poliție” nu era doar o schimbare formală a numelui. La Cocieri, Doroțcaia, Molovata, documentând activitatea polițiștilor, am văzut oameni demni și iubitori de țară. În cele din urmă, am acceptat invitația de a lucra în mediul lor, în structurile MAI – ca purtător de cuvânt, dată fiind experiența mea în presă. Am făcut, aici, mai multe lucruri de care îmi aduc aminte cu drag. Aș menționa două dintre ele. Am făcut un film despre combaterea criminalității în Republica Moldova, care a primit, în 1998, premiul Festivalului Internațional de Film Societatea și ordinea de drept de la Moscova. Un alt „copil” aproape de sufletul meu a fost publicația Gardianul. Voiam să fac ceva care să arate adevărata viață a poliției, cu bune și rele, cu curaj și tristețe, cu împliniri și eșecuri – și am tipărit, săptămână de săptămână, peste o sută de numere ale acestei publicații.

Și chiar dacă am publicat mult, am o singură carte scoasă de sub tipar, cu un titlu sugestiv pentru unii – Cum să te aperi de jurnaliști. Îndrumar privind relațiile cu mass-media, în care am încercat să-mi adun experiența de zeci de ani de lucru atât în presă, cât și cu presa.

- În tot acest periplu, care sunt cele cinci trăsături de caracter care v-au definit?

- Îmi amintesc mereu că sunt ofițer. Și de această calitate, care mi-a fost conferită și pe care încerc s-o onorez prin fiecare faptă, derivă valorile mele de bază. Știți cum definea Aristotel virtutea? Ca acțiune excelentă, pe care o cultivi în mod repetat, având în minte un ideal.

Așa, zi de zi, îmi cultiv onoarea de ofițer. Încerc să nu fac nimic ce m-ar compromite.

Îmi cultiv demnitatea – care vine din ceva esențial pentru om, din caracterul de luptător. Capacitatea de a nu te lăsa călcat în picioare.

Îmi cultiv curajul – capacitatea de a acționa neținând cont de frică, atunci când o cere situația.

Îmi cultiv onestitatea – a spune lucrurilor pe nume, indiferent de consecințe, și a nu spune niciodată ceva ce cred în sinea mea că e incorect.

Mai am o trăsătură care m-a apropiat mereu de oameni, dar m-a și băgat mereu în necazuri: îngăduința. Am încredere că oamenii sunt în principiu buni – și îi las să fie cum sunt, până încep să abuzeze de mine.

- Sunt sigur că ați întâlnit și oameni care v-au marcat – care au însemnat ceva pentru Dvs., de care vă amintiți cu drag și care v-au ajutat în cultivarea valorilor despre care ne vorbiți. Puteți să ne spuneți despre cinci dintre ei?

-
Prima pe listă este, desigur, mama mea, Maria. Era o femeie aprigă, plină de viață, care nu se temea de autoritatea nimănui în afară de cea a lui Dumnezeu, capabilă să spună oricând pe față ceea ce credea că este corect. În generozitatea ei, organiza mese pentru întreaga mahala la toate sărbătorile religioase. Cât eram copii, ne-a protejat cât a putut și a avut mereu grijă de noi. Cred că multe din ceea la ce țin le-am moștenit de la ea.

Îmi amintesc cu mare drag și recunoștință de profesoara mea de limba și literatura română, Elena Vasilache. Era o româncă adevărată din neamul Ghinculov, bună și blândă, care mi-a dezvoltat simțul limbii, m-a învățat să citesc atent, să vorbesc și să scriu corect. Pot spune fără ezitare că ceea ce sunt azi a fost plămădit de ea. Am făcut cunoștință dintr-o întâmplare, când am ajuns să învăț la internat, la Școala nr. 2 din Chișinău. Îmi plăceau literatura, istoria, dar la gramatică eram prost ca Trăsnea din amintirile lui Creangă. Și doamna Elena m-a luat, într-un fel, drept copil de suflet. S-a chinuit cu mine 2 ani, îmi desena scheme ca la geometrie despre conceptele din gramatică... Îmi dădea să citesc cărțile românești din biblioteca ei – cele pe care le ascundea ca să nu le vadă nimeni – și m-a învățat să apreciez literatura clasică română. Ea este cea care m-a și îndemnat să merg la facultatea de filologie. Abia acolo mi-am dat seama că toată munca ei de doi ani cu gramatica a dat roade. Se sedimentase, nu știu cum, iar la orele de la facultate mă descurcam mai bine ca alții să recunosc subordonatele și să fac analiza morfologico-sintactică... Poate de atunci am mai uitat câte ceva, dar atitudinea față de limbă, respectul și grija față de felul de a vorbi mi-au rămas de la ea.

Am avut norocul să fac cunoștință, în casa doamnei Elena, cu adevărați titani ai culturii naționale, care m-au impresionat până în adâncul sufletului. Acolo l-am întâlnit pe celebrul lingvist și luptător pentru reintrarea în drepturi a limbii române în Republica Moldova, Valentin Mândâcanu. Mai târziu, la îndemnul dumnealui, am avut onoarea să mă număr printre cei puțini de la Radio Moldova care, în 1988, au semnat celebrul apel prin care se cerea revenirea la grafia latină. Era un act de curaj, în condițiile în care mai toți erau urmăriți de structurile KGB.

Tot acolo l-am întâlnit și pe Ion Osadcenco, care mi-a fost și profesor la facultate. Cânta minunat la fluier și recita cu o pasiune rară din Eminescu. Îmi amintesc cu drag și admirație de Anatol Ciobanu, un aristocrat al limbii române.

În cele din urmă, l-aș menționa pe jurnalistul Mihai Jumuga, pe care l-am cunoscut când lucram ca șef de direcție la MAI. M-a susținut în timpul uneia dintre cele mai negre perioade ale vieții mele – cea în care urma să-mi dau demisia din acest post. Era perioada în care fusese „găsit” Vlad Cubreacov, pe atunci unul dintre liderii opoziției, care „dispăruse” de ceva vreme și nimeni nu știa unde – de fapt era o manipulare. Ei, după ce l-au „găsit” (sau, mai curând, după ce a apărut singur la un post de poliție, nebărbierit și aparent chinuit), mi s-a prezentat o versiune a evenimentelor, pe care am și expus-o public. După aceea, Cubreacov a prezentat altă versiune și m-a acuzat de dezinformare – când nu făcusem altceva decât să dau mai departe informația pe care mi-o oferiseră superiorii și care, la acel moment, părea susținută de Cubreacov însuși. După atacul lui, a început să mă ponegrească toată presa de la noi și nu numai. În acele momente grele, singurul care mi-a fost alături a fost Mihai Jumuga. Voia să mă ajute să organizez o conferință de presă în care să clarific situația – dar, în cele din urmă, am scris o scrisoare de protest împotriva felului în care am fost tratat și mi-am dat demisia de onoare. Aceeași presă care tocmai mă ponegrise a încercat să mă transforme în erou național. Dar asta e altă poveste...

- Ați vorbit foarte frumos despre virtuți și cultivarea lor. Care sunt cinci trăsături de caracter – virtuoase – pe care le apreciați la oamenii cu care comunicați?

- Cred că nu o să vă surprindă – în primul rând, demnitatea. Fără ea, ca o coloană vertebrală care te ține responsabil în fața propriei ființe, nu ai cum să te menții pe drumul acesta greu al cultivării de sine.

Apoi – responsabilitatea, care tot din demnitate vine. Dar dacă demnitatea ține de relația ta cu tine însuți, responsabilitatea îi implică deja pe ceilalți.

De ele e strâns legat curajul – care, după mine, nu înseamnă să te avânți orbește înainte, neglijând orice primejdie, ci evaluarea atentă a riscurilor și încercarea de a le face față, atunci când o cere situația, indiferent de propriile frici sau blocaje psihologice, doar pentru că asta e ceea ce e corect să faci acum.

O valoare deosebită are, pentru mine, delicatețea – o trăsătură de caracter aristocratică aproape. Capacitatea de a nu deranja pe cei apropiați prin agresivitate, dezinteres sau lipsă de înțelegere. Oamenii delicați au, de obicei, o foarte profundă empatie pentru semenii lor.

Nu în ultimul rând, generozitatea. Capacitatea de a te dărui celor din jur, de a-ți pune la dispoziția celorlalți resursele proprii, inclusiv cele mai importante: timpul, atenția și acțiunea.

- În aceeași ordine de idei, care sunt cinci trăsături de caracter care nu vă plac?

-
Sunt mai multe lucruri pe care le văd adesea în societatea moldovenească – niște caracteristici care o afectează ca o boală sistemică, ce a pătruns în rândurile aproape fiecărui grup și se observă cu ochiul liber.

Prima e ipocrizia. Societatea noastră are un adevărat cult al minciunii – pornind de la copiatul aparent nevinovat la examene și încheind cu minciunile sfruntate ale așa-zișilor experți, politicieni, dar și minciunile aparent minore pe care le spunem aproape toți în viața de zi cu zi. Însă ipocritul nu pur și simplu minte – dar i se pare justificat și corect să mintă, crede că aceasta e cea mai bună strategie pentru a-și atinge scopurile și nu are niciodată remușcări.

Ipocrizia se leagă „de minune” cu o altă trăsătură, pe care am văzut-o în fiecare mediu în care am lucrat: goana după posturi și onoruri. Nu e vorba aici, pur și simplu, de dorința de a obține avantaje materiale – care poate fi cel puțin înțeleasă, dacă nu și scuzată. Dar există oameni care, practic, se definesc pe sine după funcția pe care o ocupă, și pentru că au un amor-propriu care ajunge până la cer, vor și funcții din ce în ce mai mari și responsabile – îmi imaginez că dimineața, când se uită în oglindă, își zic „bravo mie că am ajuns șef”. Un fel de ambiție nemăsurată, fără margini, pe care o vedem în oameni ca Vladimir Plahotniuc sau Igor Dodon, de exemplu, care își doresc ca ei să fie totul pentru cetățenii acestei țări – să fie și iubiți, și temuți, și lăudați, și control să aibă asupra tuturor...

În acest cocteil diabolic, al treilea ingredient e incompetența – care merge mână în mână cu celelalte două. Omul incompetent care vrea să acceadă la posturi înalte o să facă tot posibilul ca să-și ascundă incompetența, să se arate în ochii altora ca mare știutor – și deseori va reuși, mai ales dacă cei care urmează să-l evalueze sunt la fel de incompetenți.

Strategia la care recurg cel mai ades oamenii de acest fel e servilismul în fața celor care dețin puterea, în așteptarea unui os de ros sau unei recomandări pentru o funcție pe care știu bine că nu o merită, dar nu sunt capabili să-și recunoască asta.

Și capac la toate pune indiferența. Indiferența față de suferințele altora. Indiferența față de consecințele acțiunilor proprii. Indiferența față de starea la care ajunge poporul și țara. Indiferența față de judecata posterității. Vorba suveranului francez care era, în fond, din aceeași operă cu ei: „după mine, fie și potopul!”

- Trist tabloul pe care îl descrieți... Dar vă propun să trecem la fața opusă a monedei. Sunt sigur că există și politicieni pe care îi admirați. Puteți să-mi spuneți cinci nume?

- Primul care îmi vine în minte este Lee Kuan Yew – fondatorul statului modern Singapore, cel care i-a asigurat transformarea nemaivăzută dintr-o țară de lumea a treia în una de lumea întâia într-o singură generație, prin reforme drastice și prin lupta împotriva corupției, prin evitarea populismului și promovarea unor măsuri pragmatice și consecvente.

Apoi ar fi fostul președinte al Austriei, Heinz Fischer, un om de o cultură și o simplitate extraordinare, încununate de modestie. Spre deosebire de oamenii noștri politici, l-am văzut plimbându-se fără bodyguarzi pe stradă și intrând în conversații cu oamenii simpli, fără niciun pic de frică sau ifose. Vi-l imaginați pe Vladimir Plahotniuc făcând așa ceva?

Aceleași calități le-am remarcat și citind despre un alt președinte fenomenal – al Uruguayului, de această dată, Jose Mujica. Un om profund de simplu, fost luptător de gherilă, cunoscut pentru stilul său de viață auster care nu s-a modificat practic deloc când a devenit președinte. Respectiv, își dona aproape tot salariul organizațiilor caritabile. A refuzat mutarea în vila prezidențială, rămânând să locuiască în mica fermă în care cultiva crizanteme pentru vânzare împreună cu soția. E un adevărat filosof, în sensul antic al cuvântului – un om care duce un stil de viață virtuos și are o minte lucidă.

Nu pot să nu-l menționez aici pe Nelson Mandela. Anii de suferință în închisoare nu au putut să-i frângă nici credința în idealurile pentru care lupta, dar nici blândețea și toleranța pentru oamenii obișnuiți. Iată ce înseamnă un om de caracter!

Un alt politician atipic și admirabil a fost Vaclav Havel, ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul al Cehiei independente, un om de o integritate extraordinară, care nu s-a compromis niciodată, nici în timpul regimului totalitar și nici după. Disident politic, adept al unor măsuri radicale, adevărat om de cultură care nu s-a temut să reflecte adevărul în piese și eseuri, Havel ne arată ce fel de președinte ar fi trebuit să avem noi pentru a eradica ultimele rămășițe ale mentalității sovietice care, din păcate, nu dispare în prezent nicidecum dintre noi, ba chiar se metamorfozează în ceva și mai hâd...

- Ați pomenit de Havel și de activitatea lui literară. Ce rol joacă lectura în viața Dvs? Care sunt cinci autori care v-au marcat?

- Am citit foarte mult, și în adolescență, și în tinerețe, și, în măsura în care îmi permite timpul, și acum. Odihna mea a însemnat mereu să stau cu cartea în mână – fie la biblioteca universității, fie acasă, în fotoliu.

Am mereu pe masă cele două excelente volume de Reflecții și maxime, în ediția îngrijită de Constantin Bădescu. E o adevărată comoară de gând, simțire și inspirație, un conspect și un concentrat al miilor de ani de înțelepciune, al întregii tradiții intelectuale a umanității. Unele reflecții și aforisme se memorizează de la sine, și îmi apar în minte exact când am nevoie de ele.

M-a zguduit, în studenție, publicistica lui Eminescu. Iarăși, ca exemplu de curaj, profunzime, luciditate, capacitate de a exprima clar adevărul despre situația socială concretă pe care o vedea.

Din Cervantes am citit totul – de la Don Quijote, trecând apoi prin nuvele și piese, dar tot Don Quijote mi-a rămas cel mai aproape de suflet. E primul roman modern, și nu e de mirare că încă reușim să ne recunoaștem în el, cu bune și cu rele, cu frumusețe și urâciune, cu credință în idealuri și cu pragmatism și ironie...

Apoi, ar mai fi Dostoievski – aici, pentru mine, tronează figura aproape hristică a prințului Mîșkin, cu generozitatea, simplitatea și profunzimea lui, cu deschiderea și empatia care îl fac să uite de sine.

Și încă un autor drag mie – care mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat un investigator – este Arthur Conan-Doyle, creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes, care cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare.


- Care sunt, pentru Dvs., acele cinci evenimente pe care le-ați trăit și care au devenit parte din felul în care vă vedeți pe Dvs. înșivă?

-
Munca la radio, apoi la televiziune, m-a învățat să lucrez cu pasiune și dăruire, fără să-mi precupețesc eforturile – o deprindere pe care o am și acum.

Dar proba de foc pentru mine a fost războiul din Transnistria. Acolo am înțeles că există oameni în stare să sacrifice totul, inclusiv propria viață, de dragul unui ideal, dar și din motive mult mai simple – din drag pentru alți oameni. Și acolo am înțeles că fricile pe care le simțim, blocajele psihologice care ne împiedică să fim așa cum vrem să fim, pot fi depășite dacă crezi cu putere în ceea ce faci.

Așa s-a întâmplat și când am luat una dintre cele mai importante decizii din viața mea – cea de a-mi da demisia din postul de șef de direcție la MAI. Nici până la mine, nici după aceea, nimeni nu a făcut acest lucru. Dar eu am făcut-o pentru că ajunsesem într-o situație în care a rămâne acolo ar fi însemnat să mă asociez cu minciuna și impostura ministrului Papuc și a întregului regim Voronin – ceea ce conștiința nu mă lăsa să fac.

Apoi, nu pot să nu menționez greva jurnaliștilor de la Teleradio-Moldova, în 2004, în plin regim comunist. M-am alăturat lor, dintr-un sentiment de solidaritate și din dorința de a face ca lucrurile să revină la normalitate. Am stat șapte zile în greva foamei, alături de câțiva colegi.

Un alt eveniment e tot un protest, sau mai curând seria de proteste organizate de Platforma DA, care mi-au confirmat că, într-adevăr, o bună parte a cetățenilor noștri își dau seama de situația reală prin care trecem cu toții și sunt dispuși să stea în frig sau să suporte persecuțiile regimului atunci când sunt mânați în luptă de idealuri și de încrederea că pot să schimbe ceva.

- Puteți să-mi spuneți și cinci realizări, mici sau mari, care vă bucură când vă amintiți de ele – sau cel puțin vă fac să zâmbiți?

-
La facultate, am învățat destul de bine și latina. Știam pe de rost 250 de proverbe și maxime. Citeam și traduceam liber din Cicero sau din Tacitus. Poate, dacă aș avea timp, aș reveni să-i recitesc în original. În general, e o împlinire enormă să cunoști o limbă clasică. Pe lângă faptul că educă gândirea proprie, limbile clasice îți oferă acces, în original, la gândirea celor care au stat, de fapt, la originea civilizației așa cum o știm astăzi.

Tot așa, mă bucură că am fost unul dintre primii jurnaliști care au ieșit în emisie directă în toată istoria radioului moldovenesc. Și că am lucrat la televiziune, unde realizam, alături de alți colegi, „Unda Tineretului”, prima emisiune care făcea ceea ce azi jurnaliștii numesc vox-uri – dialoguri în direct cu oameni întâlniți întâmplător pe stradă. În general, acea perioadă din activitatea mea mi se pare cea mai senină.

Mă bucură că am putut să-mi fac prieteni din profesori. Mai bine zis, că ei m-au acceptat în calitate de prieten, ceea ce mi-a dat încredere în puterile mele și m-a făcut să muncesc din răsputeri ca să nu-i decepționez.

Mă simt recunoscător că am cunoscut niște personalități cu adevărat formidabile, oameni de valoare, care în condiții chiar mai rele decât cele de azi știau să păstreze niște tradiții și valori ce riscă să dispară.

Și încă mă bucur ca un copil când pot să fac o faptă bună. Să ajut pe cineva care are nevoie de ajutorul meu. Simt o satisfacție enormă când reușesc. Dar astea sunt momente mult prea private pentru un interviu – când faci o faptă bună pentru un om, nu trebuie să te lauzi cu ea, ne învață Evanghelia. Dumnezeu vede, și asta e suficient.

- Apropo de fapte bune. Până acum, mi-ați vorbit mai mult despre ceea ce ați realizat deja. Dar care sunt cinci lucruri pe care încă visați să le faceți?

-
În primul rând, vreau să scăpăm țara de cei care o controlează acum, reprezentați „la vârf” de Vladimir Plahotniuc și Igor Dodon, de întregul sistem pe care l-au creat și care îi stoarce pe cetățeni de energie și de pasiune.

Odată ce vom realiza asta, mi-aș dori să contribui, în măsura în care o să pot, la transformarea republicii într-un spațiu în care, de exemplu, să vrea să revină și fiica mea, ca și, poate, alte zeci de mii de tineri plecați an de an. Un spațiu în care să se simtă în siguranță, să știe că nimeni nu o să-i forțeze să se ocupe de ceea ce nu le place, nimeni nu o să le ceară mită pentru a-și putea deschide o afacere, nimeni nu o să le dicteze cum să gândească, pe cine să laude și pe cine să ponegrească.

Și când vor reveni – dar încerc să fac asta și acum – vreau să pun umărul la educarea sentimentului adevărat de patriotism. Degeaba ne lăudăm că suntem harnici și că ne iubim tradițiile. Nu avem niciuna dintre aceste calități. Nu avem sentimentul apartenenței la o cultură cu valori clare, așa cum o au cecenii sau georgienii, de exemplu. Suntem o națiune subțire, fără elită nobilă, nici nu mai zic de elita intelectuală, gata să se vândă oricui pe oricât. Oamenii de cultură pe care i-am cunoscut în timpul regimului totalitar îi rezistau, cât de cât, încercau să mențină un climat sănătos, dar o bună parte dintre cei de acum nici măcar nu se prefac că ar crede în vreun ideal sau, dacă se prefac, ipocrizia lor se vede cu ochiul liber. În această situație, datoria cultivării simțului autentic al patriotismului – al adeziunii la valorile naționale – revine fiecăruia dintre noi...

Mi-aș mai dori să pot consolida reprezentanții și veteranii structurilor de forță în fața actualului regim. Toate încercările mele de a-i mobiliza și de a le aminti de onoare s-au ciocnit ca de un zid. În toți acești ani de independență, nimeni nu a reușit crearea unei elite tinere în mediile militarilor. Nu știu, parcă se pierde aluatul din care s-ar putea plămădi un soldat sau un ofițer demn de acest nume.

Și mai am un vis personal, strict privat. Vreau să ajung într-un pustiu și să petrec acolo ceva timp, în liniște, uitând de toate grijile și deschizându-mi mintea. Am trecut doar odată, cu mașina, pe la marginea unui pustiu, iar impresia de deschidere și libertate a fost mai intensă ca niciodată.

- Pentru a încheia acest interviu atipic cu omul atipic care este Chiril Moțpan, care sunt cele cinci sfaturi pe care le-ați da celor care îl citesc?

-
Nu știu dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Poate doar niște îndemnuri, care își au rădăcina în experiența mea, în tot ce am trăit acești șaizeci de ani.

Primul e să reziste sistemului, ispitei banului și a funcțiilor. Încadrarea într-un asemenea sistem te mutilează din interior până te ucide pe neobservate. Dacă generația noastră nu reușește să reziste, regimul de astăzi desființează țara asta și oamenii ei. Suntem ultimii care mai putem încerca să schimbăm ceva.

Un alt lucru, poate la fel de important, e să găsească timp să se cultive. Citeam undeva că dacă nu poți să-ți rezervi timp zilnic pentru citit literatură sau filosofie adevărată, ar trebui s-o faci măcar o dată pe săptămână, o oră sau două neîntrerupte, cum te-ai duce duminica la liturghie – cu aceeași atitudine de respect. Nu vreau să vorbesc „la ce bun”  ne-ar servi cultura sau formația intelectuală: trebuie să înțelegem că ea are valoare intrinsecă, e un lucru care merită făcut de dragul lui însuși, nu pentru scopuri exterioare.

Alt lucru pe care l-am înțeles, și care cred că e deosebit de relevant pentru tipul de societate în care trăim, e că nu trebuie să lăsăm frica să ne influențeze deciziile majore. Trebuie, de fiecare dată, să ne ghidăm după ce credem că e corect de făcut, nu după ceea ce e comod. Frica poate fi depășită, dar mustrările de conștiință nu – doar dacă nu te transformi într-un mizerabil.

Un alt îndemn ar fi să încerce să fie perfecți întâi în lucrurile mărunte pe care le fac. În munca lor de zi cu zi. Sau în activități și mai minore decât asta: în spălatul vaselor sau în îmbrăcatul înainte de a ieși din casă. Să nu lase, în aceste activități cotidiene, nimic ce le-ar putea fi reproșat. Treptat, o să se deprindă cu această încercare de a fi ireproșabili chiar și în cele mai grele și mai responsabile lucruri. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate în care toți încearcă să se comporte așa. E cel mai bun antidot împotriva imposturii.

Și mi-aș dori să închei această listă de îndemnuri cu unul care nu-mi aparține. E din Voltaire, pe care îl citez din memorie: nu ești bun de nimic dacă ești bun doar pentru tine...