Modelul rus și german de a învăța lecțiile istoriei. Op-Ed de Anatol Țăranu

 

 

Regimul Putin ar trebui să se sufoce din punct de vedere economic și abia atunci va exista șansa ca o nouă clasă politică să vină la putere în Rusia, ceea ce va oferi rușilor șansa de a abandona himera imperialismului și de a direcționa eforturile și energiile poporului rus spre dezvoltarea internă, în defavoarea expansiunii externe...

 

Anatol Țăranu
 

Cel mai dificil test pentru civilizația umană în secolul XX a fost cel de-al Doilea Război Mondial, declanșat de cele două regimuri totalitare conduse de Hitler și Stalin. În acest război fascismul a fost învins, dar a supraviețuit comunismul sovietic care, fiind printre învingătorii războiului, și-a consolidat și mai mult poziția. Istoria deseori alege o cale paradoxală de dezvoltare, când un succes aparent capătă de fapt statutul de „victoria lui Pirus”. Acest efect istoric s-a manifestat în toată plinătatea sa în raport cu Germania și Rusia, care după o perioadă de mariaj politico-militar, până la urmă s-au confruntat în cel mai mare război al civilizației.

Germania a avut puterea interioară, iar și-a găsit puterea interioară, iar Rusia nu

Învinsă în război, Germania și-a găsit puterea interioară pentru a depăși reacția degradantă a revanșismului, renunțând și condamnând necondiționat trecutul nazist. Clasa politică postbelică a Germaniei a fost capabilă să ofere poporului său cel mai de succes program pentru renașterea țării și a societății, iar poporul german l-a acceptat și l-a pus în practică. Acest program de renaștere germană are ca simbol gestul intrat în istorie a cancelarului vest-german Willy Brandt din 1970, când el a îngenuncheat în fața memorialului victimelor Revoltei din Ghetoul din Varșovia. „Înainte de abisul istoriei germane și sub greutatea memoriei milioanelor de uciși, am făcut ceea ce fac oamenii când le lipsesc cuvintele”, a scris Brandt despre acest gest în memoriile sale. Urmând pilda cancelarului, deja președintele Republicii Federale Germania, von Weizsäcker, în discursul său din 1985, pentru prima dată de la o tribună înaltă, i-a chemat pe germani să considere 8 mai 1945, nu capitulare, ci eliberare de nazist și tiranie. Îndemnați de liderii lor politici vizionari, nemții au trăit un proces lung și foarte dificil de depășire a trecutului de dragul unui prezent și viitor de succes.

Spre deosebire de Germania, cursul postbelic al dezvoltării Rusiei și al societății ruse s-a dovedit a fi complet diferit, el rămânând sub povara vechii gândiri imperiale. În cadrul URSS, clasa politică nu a reușit să profite de privilegiul câștigătorului în război și să ofere poporului său un program de dezvoltare în afara regimului politic totalitar. Totodată, nici măcar prăbușirea Uniunii Sovietice nu a dus la atenuarea în mentalitatea colectivă a societății ruse a stereotipurilor gândirii imperiale și a nostalgiei sovietice. Un loc special în mitologia imperială a Moscovei de astăzi este ocupat de narațiunea victoriei în așa-numitul Mare Război Patriotic, a cărui perioadă este identificată în mod deliberat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru a conserva stereotipurile gândirii sovietice, Rusia a adoptat o lege care interzice negarea „rolului decisiv al poporului sovietic în victoria asupra fascismului”, precum și asocierea scopurilor și acțiunilor URSS cu ale Germaniei naziste în al Doilea Război Mondial.

Rusia a interxis adevărul prin lege

În cadrul acestei legi se prezumă interzicerea adevărului istoric, cum ar fi, de exemplu, recunoașterea faptului că la 17 septembrie 1939, cu încălcarea pactului de neagresiune polono-sovietic, Armata Roșie a comis un act de agresiune militară împotriva Poloniei, îndeplinind acordurile cuprinse în protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat cu Germania nazistă. Legea rusă interzice ceea ce se cunoaște cert astăzi despre invazia sovietică a Poloniei, prin care Iosif Stalin s-a angajat într-un plan de împărțire a sferelor de influență în Europa de Est cu cel de-al Treilea Reich. După ce a atacat Polonia la 17 septembrie, URSS a intrat în al Doilea Război Mondial ca aliat al Germaniei naziste, război care a fost dezlănțuit de Hitler la 1 septembrie a aceluiași an prin agresiunea militară împotriva aceleiași Polonii.

Justificând încălcarea pactului de neagresiune sovieto-polonez din 25 iulie 1932 (în 1937 valabilitatea acestuia a fost prelungită până în 1945), propaganda stalinistă susținea că statul polonez a încetat de fapt să mai existe. A fost o minciună. În realitate Polonia la momentul invaziei sovietice rezista eroic agresiunii lui Hitler, iar armata poloneză a impus inamicului bătălia de la Bzura care a durat din 9 până în 22 septembrie, pe care până și presa germană de atunci a recunoscut-o drept „acerbă”. Iar lupta de apărare a Westerplatte, Hela și Gdynia a fost admirată de o întreaga lume.

Duetul komuno-nazist împotriva Poloniei

În condițiile în care Polonia rezista eroic agresiunii fasciste, Armata Roșie a lovit mișelește armata poloneză în spate. Un exemplu este soarta garnizoanei poloneză a cetății Brest, condusă de generalul Plisovsky, care a respins toate atacurile germane și numai tunurile grele sovietice care au venit în ajutorul germanilor, bombardând cetatea timp de două zile, au dus la căderea cetății. Apoi a avut loc o paradă militară comună sovieto-germană, care a fost condusă din partea germană de Heinz Guderian, generalul hitlerist ajuns peste doi ani cu tancurile sale până la Moscova și comandantul de brigadă Semyon Krivoshein, din partea sovietică.

Ajutorul Armatei Roșii s-a dovedit a fi foarte important pentru naziști, dar chiar și așa Varșovia înconjurată a capitulat doar pe 26 septembrie, iar în cele din urmă rezistența armatei poloneze a încetat abia pe 6 octombrie. Și deși șeful statului polonez, Edward Rydz-Smigly, realizând imposibilitatea unui război pe două fronturi, a ordonat trupelor să nu reziste Armatei Roșii, ci să fie internate în România, unii comandanți sau nu au primit ordinul, sau l-au ignorat. În mai multe locuri armata poloneză a opus rezistență armatei agresorilor sovietici, ceea ce a dus la pierderi de efectiv al Armatei Roșii în număr 1.500 de morți și aproape 4.000 de răniți. În telegrama lui Stalin către Hitler din decembrie 1939, dictatorul sovietic și-a exprimat speranța că „prietenia popoarelor Germaniei și a Uniunii Sovietice, pecetluită de sânge, are toate motivele să fie lungă și puternică.

... şi a înlocuit adevărul prin propagandă

În lumina acestor fapte bine cunoscute, teza propagandei ruse că URSS a ocupat o jumătate din Polonia pentru a proteja populația locală, este cu totul absurdă. Odată cu ocupația sovietică, tăvălugul represiunilor staliniste a trecut și peste populația locală, pretins eliberată de sovietici. Punctul culminant al represiunilor sovietice a fost masacrul de la Katyn, când, conform deciziei Biroului Politic comunist de la Moscova din 5 martie 1940, au fost împușcați 25.000 de prizonieri de război polonezi. În mormintele de la Katyn zac cetățeni polonezi de diferite naționalități și religii, ei fiind urmați de mii de cetățeni din regiunile anexate ale Belarusului și Ucrainei, executați și ei prin condamnări sumare de către sovietici.

În contextul modern, utilizarea cu scop pur instrumental, contrar adevărului istoric a imaginii Uniunii Sovietice ca stat care ar fi urmat o politică anti-nazistă din 1939, nu rezistă testului istoriei. Însă în societatea rusă de azi interesele imperiale domină dreptul internațional și adevărul istoriei. De fapt, profitând de nostalgia imperială a societății ruse, Kremlinul nu numai că nu a învățat lecțiile din 1939, dar continuă să ducă și astăzi o politică agresivă, prefăcând tot mai mult Rusia într-un stat paria, care încalcă sfidător dreptul internațional.

Lumea liberă nu mai poate întârzia o dată

Lumea occidentală a democrației liberale a întârziat să evalueze corect mentalitatea colectivă a societății ruse, nu a tras concluzii întemeiate și în timp util privind pașii pe care i-a făcut Rusia de la începutul secolului. La început, au ignorat refuzul Moscovei de a retrage trupele ruse din Transnistria, apoi au subestimat discursul lui Vladimir Putin la Munchen în 2007 despre refuzul Rusiei de a trăi după regulile lumii civilizate. Când agresiunea rusă împotriva Georgiei a avut loc în 2008, Occidentul din nou nu a tras un semnal de alarmă, tot așa nu a reușit să răspundă în mod adecvat nici la anexarea Crimeii de către Rusia în 2014, drept urmare, astăzi armata rusă duce deja un război deschis împotriva Ucrainei.

Dacă Rusia nu este oprită acum, viitorul civilizației poate deveni imprevizibil. Astăzi, agresiunea rusă poate fi oprită doar printr-un front larg de solidaritate internațională, capabil să-l izoleze pe agresor. Totodată, este nerealist de contat pe o schimbare rapidă a mentalității societății ruse, care continuă să susțină politica aventuroasă a Kremlinului. Civilizația occidentală nu are altă modalitate de a-l opri pe agresor, cu excepția unui embargou larg asupra economiei ruse și a sprijinului generalizat pentru Ucraina. Regimul Putin ar trebui să se sufoce din punct de vedere economic și abia atunci va exista șansa ca o nouă clasă politică să vină la putere în Rusia, ceea ce va oferi rușilor șansa de a abandona himera imperialismului și de a direcționa eforturile și energiile poporului rus spre dezvoltarea internă, în defavoarea expansiunii externe.


 
Anatol Țăranu
doctor în istorie, comentator politic

IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.

Dvs. folosiți o componentă de ADS Blocker.
IPN e menținut din publicitate.
Susțineți presa liberă!
Unele funcționalități pot fi blocate, vă rugăm să dezactivați componenta de ADS Blocker.
Mulțumim pentru înțelegere!
Echipa IPN.