Ion Manole: Vom insista ca dialogul politic să conțină garanții reale pentru respectarea drepturilor omului în Transnistria

Interviu IPN cu Ion Manole, director executiv al Asociației Promo-LEX
---


- IPN: Domnule Manole, ați participat la elaborarea unui raport privind impactul trupelor ruse asupra drepturilor omului în Armenia, Ucraina și Moldova, prezentarea căruia a avut loc la sfârșitul săptămânii trecute. Care au fost motivele elaborării unui astfel de document? S-a atestat cumva o schimbare a situației drepturilor omului în regiunea transnistreană care a necesitat o analiză specială în acest sens?

- Ion Manole:
Dimpotrivă. Nu se atestă nicio schimbare pozitivă, deși situația rămâne complicată. Atât problema respectării drepturilor omului, cât și prezența trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova sunt subiecte tot mai rar dezbătute în spațiul public sau discutate de către actorii relevanți și autoritățile constituționale. Din această cauză, am acceptat propunerea colegilor noștri din Armenia și Ucraina să încercăm o analiză a situației privind respectarea drepturilor omului în zonele de conflict și impactul prezenței trupelor ruse. Într-un final, scopul acestui document este de a înțelege mai bine situația și de a încerca să readucem în dezbatere publică anumite probleme în vederea identificării unor soluții care ar garanta drepturile omului și securitatea statelor Parteneriatului Estic.
 
- IPN: Este adevărat, doar că raportul dumneavoastră include, pe lângă descrierea situației și concluziile privind drepturile omului în regiunea transnistreană, de asemenea descrierea acțiunilor întreprinse de autoritățile și trupele ruse în această regiune, care nu sunt neapărat legate de drepturile omului propriu-zise. De ce?

Ion Manole:
Din start trebuie să menționăm faptul că, în 1992, autoritățile moldovenești și cele ruse au inițiat un proces de negocieri privind termenele și condițiile retragerii trupelor ruse din Moldova. Acest proces a fost oarecum abandonat. Totuși, pe de o parte, prezența militară străină pe teritoriul unui stat produce efecte, inclusiv juridice. Pe de altă parte, apărătorii drepturilor omului au tot bătut alarma pe parcursul mai multor ani despre problemele cu care se confruntă populația zonelor de conflict, inclusiv cea din regiunea transnistreană a Republicii Moldova.

Noi, cei de la Promo-LEX am făcut uz de toate instrumentele naționale și internaționale pentru a apăra victimele abuzurilor și pentru a determina autoritățile constituționale și actorii relevanți să își schimbe atitudinea față de această stare a lucrurilor. Faptul că există numeroase Hotărâri ale Curții Europene pentru Drepturile Omului confirmă îngrijorările noastre și ne obligă pe toți la acțiuni de soluționare și corectare a situației.

Prezența trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova trebuie analizată nu doar prin prisma declarațiilor politice, care, de fapt, au loc uneori spontan, alteori formal și fără vreun rezultat real. A fost destul de impresionant să analizăm modul în care a involuat procesul de negocieri moldo-ruse privind termenele și condițiile retragerii trupelor ruse din Moldova. Implicarea militarilor ruși și rolul decisiv în preluarea și menținerea controlului asupra teritoriului din regiune se descrie destul de detaliat și în constatările Curții Europene în cauza Ilașcu. Ulterior, acest spațiu a fost practic închis pentru monitorizarea situației, iar în aceste condiții, opinia publică poate judeca despre situația reală numai datorită cazurilor grave de încălcare a drepturilor omului, inclusiv a persoanelor înrolate forțat.  

Elaborarea raportului a presupus abordarea subiectelor pe câteva dimensiuni: relația autorităților constituționale ale Republicii Moldova cu Federația Rusă; relația autorităților constituționale cu administrația de facto din regiune; relația autorităților constituționale cu propriii cetățeni din stânga Nistrului; acțiunile administrației de-facto în raport cu populația din regiune. Pe toate aceste dimensiuni constatăm o degradare constantă și sistemică a dialogului moldo-rus, lipsa de coerență precum și cedările permanente inutile și gratuite din partea autorităților de la Chișinău pe fundalul incompetenței sau a ignorării totale față de garanțiile și obligațiile statului privind drepturile fundamentale ale omului.

- IPN: Menținerea trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova presupune un efort financiar din partea Federației Ruse, care și-a asumat obligația de a le retrage. De ce totuși acest proces stagnează?

- Ion Manole: Prin Acordul din iulie 1992 Moldova a reușit să oprească războiul și a fixat, practic, Federația Rusă ca parte în conflict. Totodată, a fost creată o comisie moldo-rusă privind condițiile și termenele retragerii trupelor ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Până aici putem spune că lucrurile s-au desfășurat în direcția corectă, însă ulterior s-a observat schimbarea treptată a accentelor, înlocuirea sau apariția noilor subiecți în negocieri, fapt ce a complicat procesul de identificare clară și rapidă a soluțiilor privind realizarea obiectivelor inițiale. În consecință, treptat, Federația Rusă a deraiat de la scopul principal, adică stabilirea unor termene de retragere a trupelor și munițiilor sale de pe teritoriul Republica Moldova, înlocuind atât scopul, cât și actorii implicați în negocieri. Așadar, astăzi, după 28 de ani, încă mai discutăm despre prezența trupelor ruse în Moldova, iar această prezență continuă să reprezinte o amenințare și să aibă un impact negativ atât asupra dezvoltării economice și securității regionale, cât și asupra situației drepturilor omului.

Prezența militară străină poate fi comparată cu o armă atârnată pe perete, adică la prima vedere aceasta nu reprezintă nici un pericol, însă în realitate poate fi folosită în orice moment. Iată de ce societatea din Moldova are nevoie de informații clare privind termenele și condițiile staționării acestor trupe pe teritoriul nostru. Autoritățile constituționale trebuie să ofere informații opiniei publice și să implice actorii relevanți în rezolvarea problemei date. Această problemă este, în primul rând, problema noastră și nimeni alții nu trebuie să aibă și nici nu va avea un interes mai mare de a o rezolva. Nici populația și nici autoritățile nu trebuie să aștepte ca problema respectivă să fie discutată sau rezolvată de partenerii internaționali, ea trebuie abordată sistemic și consecvent de noi. Da, într-adevăr Rusia irosește resurse financiare enorme pentru a menține prezența sa militară în Moldova, dar și pentru păstrarea controlului asupra regiunii transnistrene a Republicii Moldova. Acest lucru ne interesează mai puțin, în calitate de autori ai raportul respectiv, în schimb ne-am fi dorit executarea în termen a Hotărârilor Curții Europene și plata celor 5,5 mln Euro către cele 2200 victime ale încălcărilor drepturilor omului.

În acest context, permiteți-mi să mă arăt convins de faptul că rezultatul pozitiv este posibil și acesta depinde de voința politică, dar și competența autorităților Republicii Moldova.

- IPN: Vă referiți la care perioadă de timp, care guvernare?

- Ion Manole:
Probabil, afirmația se referă la toate perioadele și guvernările. Autoritățile moldovenești s-au limitat la declarații, scrisori și discursuri diplomatice, în timp ce Federația Rusă continuă să ofere suport multilateral regimului ilegal de la Tiraspol, inclusiv prin adoptarea unor documente ce sfidează normele dreptului internațional și documentele bilaterale semnate cu Republica Moldova. Spre exemplu, contrar angajamentelor internaționale anterioare, contrar numeroaselor negocieri între autoritățile ruse și moldovenești privind retragerea trupelor ruse din Moldova, la 20 martie 1998 Federația Rusă semnează direct cu liderii de la Tiraspol „Protocolul de la Odesa privind chestiunile militare și patrimoniale”. În acest document, Federația Rusă deja admite formula „trupele ruse dislocate în Transnistria” și decide astfel în mod unilateral asupra situației bunurilor și proprietăților militare. La 15 iunie 2001, Federația Rusă a semnat nu cu Republica Moldova, ci cu administrația regiunii un protocol privind realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, echipamentului militar și a munițiilor. Ulterior, în perioada 24-26 septembrie 2002, Rusia și administrația de facto a regiunii transnistrene au semnat un protocol prin care Rusia acorda sprijin financiar regimului de facto, sub pretextul de a permite continuarea procesului de evacuare a trupelor și munițiilor rusești. Observați accente noi? Deja Rusia Mare nu-și retrage trupele și munițiile pentru că aceasta nu o permite Micul Tiraspolul... Finanțarea a tot continuat, iar trupele așa și au rămas acolo.

Astfel, accentele au fost mutate de la problemele retragerii trupelor ruse la negocieri „bilaterale” cu un caracter periculos pentru stabilitatea și securitatea regională. Analizând Legea Republicii Moldova privind prevenirea și combaterea terorismului, Comisia de la Veneția a întrebat, dacă noțiunea de activitate teroristă acoperă și regiunea transnistreană, or, administrația de facto, inclusiv structurile militarizate susținute de armata rusă, ar putea fi tratate drept formațiuni teroriste.

Prin urmare, când vorbim despre forțele militare ale Federației Ruse în acest teritoriu, avem în vedere mai multe dimensiuni. Pe de o parte, Federația Rusă insistă asupra faptului că prezența sa militară în acest spațiu al Republicii Moldova nu reprezintă nimic altceva decât faptul că forțele militare ruse asigură și mențin pacea în regiune, promovând destul de agresiv această imagine mai ales în teritoriul controlat de administrația separatistă. Pe de altă parte, cu totul altfel situația este percepută de comunitatea internațională, autoritățile constituționale și majoritatea populației Republicii Moldova, care consideră prezența militară rusă drept ocupație, adică trupe pe care Rusia refuză să le evacueze în pofida angajamentelor sale internaționale. O a treia percepție este cea a unui pericol real pentru securitatea regională.

- IPN: Este cineva care răspunde de situația aceasta în concepția dreptului internațional?

- Ion Manole:
În contextul dimensiunilor menționate, limita dintre formațiunile militare dislocate în acest teritoriu oarecum este ștearsă – pe de o parte, forțele militare ruse mixte (Grupul Operativ de Trupe Ruse, care este fosta Armata a XIV-a, precum și forțele misiunii de pacificare) și, pe de altă parte, forțele paramilitare (structurile aflate sub controlul administrației de facto). Astfel, în contextul protecției drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor înrolate, nu putem decât să afirmăm că respectarea acestora trebuie asumată de către Federația Rusă. În susținerea afirmațiilor vin probele disponibile în spațiul public. De exemplu, exercițiile militare ale GOTR continuă cu regularitate în pofida criticilor din partea autorităților constituționale moldovenești. Începând din martie 2018, acestea deja sunt anunțate pe pagina web a Statului Major al Districtului Militar Vest al Federației Ruse, în timp ce militarii ruși din cadrul GOTR continuă să promoveze și să implice populația regiunii în activități cu caracter militar. Un exemplu ar fi deschiderea, în iulie 2018, a primei tabere militar-patriotice „Steaua Roșie” pentru copiii ce vor studia discipline militare. În perioada august - octombrie 2018, GOTR împreună cu forțele paramilitare transnistrene au desfășurat exerciții militare de amploare în regiunea transnistreană. Acestea fiind doar câteva exemple de acest gen, ce demonstrează o activitate ilegală, fără precedent și deschisă a militarilor ruși în acest teritoriu al Republicii Moldova. Este evident că aceste acțiuni sunt contrare angajamentelor asumate de Federația Rusă, dar și statutului său de mediator și stat-garant în cadrul procesului de reglementare a problemei transnistrene. În schimb, atunci când vorbim despre drepturile omului, autoritățile ruse, resping orice problemă abordată prin justificarea că drepturile omului sunt aspecte politice, care țin în mod exclusiv de „competențele autorităților transnistrene” și neagă orice responsabilitate pentru abuzurile sau încălcările constatate. Pentru noi, dialogul politic este unul foarte important și îl vom încuraja în continuare, însă vom insista ca acest dialog să conțină în mod cert garanții reale pentru respectarea drepturilor omului pentru populația regiunii transnistrene, indiferent de etnia sau cetățenia acestor oameni.

- IPN: Deși ați adus și niște exemple concrete privind încălcarea drepturilor omului în zona transnistreană, înțeleg că până acum v-ați referit în principal la fundalul, condițiile în care se desfășoară o anumită situație privind drepturile omului în această regiune. Înțeleg că nemijlocit despre situație vom vorbi în cele ce urmează...

-Ion Manole:
În mod cert, situația în ansamblu a fost și este foarte îngrijorătoare. Acordul moldo-rus de încetare a focului din 21 iunie 1992, practic, nu a avut niciun impact pozitiv asupra drepturilor omului. Deși în el este prevăzut expres dreptul la libera circulație, în realitate, contrar tuturor garanțiilor rusești, administrația de facto și-a consolidat controlul asupra teritoriului ocupat, instalând posturi de control, limitând astfel circulația persoanelor, mărfurilor și serviciilor. Odată cu limitarea accesului în teritoriul controlat, populația regiunii a devenit ostateca regimului de facto și a rămas până astăzi. De la începutul perioadei și până acum, nu au existat organizații naționale sau internaționale care ar fi monitorizat situația privind respectarea drepturilor omului, fapt ce a permis administrației și structurilor paramilitare să acționeze după bunul plac și în condiții de impunitate totală.

- IPN: Și autoritățile de la Chișinău?

- Ion Manole: Nici măcar autoritățile constituționale de la Chișinău nu au discutat problemele ce țin de situația persoanelor rămase în teritoriile controlate de administrația separatistă și, respectiv, nu au elaborat planuri de acțiune, nu au creat instituții eficiente și nu au inclus subiectele respective pe agenda politică, cu foarte mici excepții.

Practic, subiectul funcționării școlilor a fost singurul caz în care autoritățile constituționale au cerut garanții și au insistat asupra respectării drepturilor unei categorii de persoane. În general, însă autoritățile moldovenești nu au fost capabile să responsabilizeze cumva administrația regiunii transnistrene pentru abuzurile și încălcările grave ale drepturilor omului și să identifice instrumente pașnice și eficiente de intervenție în vederea protejării locuitorilor acestei regiuni. Astfel, situația drepturilor omului este o problemă ignorată și în mod ostentativ exclusă din orice format al negocierilor. În toată această lungă perioadă de timp, practic, nu au existat misiuni de monitorizare a situației în acest domeniu. Nu s-a insistat asupra instituirii unor mecanisme sau instrumente de monitorizare, măsurare și redresare a situației privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Este important să se înțeleagă faptul că teritoriul controlat de administrația de la Tiraspol nu este proprietatea privată a celor ce o administrează sau a celor ce dețin controlul de facto. În acest teritoriu locuiesc sute de mii de ființe umane. Acești oameni au drepturi și libertăți fundamentale și trebuie să aibă garanții și acces ca să poată face uz de instrumente juridice legale și eficiente de apărare a lor.

Observăm că autoritățile constituționale continuă practic să semneze diferite documente cu administrația regiunii transnistrene, însă toate acestea nu au nici un impact pozitiv pentru situația drepturilor omului, nu oferă careva garanții de respectare a acestora. Deci, autoritățile constituționale continuă să admită anumite greșeli, percepute de opinia publică drept cedări prin încălcarea legislației  naționale. Și mai observăm faptul că sunt semnate numai documente ce avantajează partea rusă, care a urmărit de la început înlocuirea sa la masa de negocieri și transferul statutului său de parte în conflict către administrația locală din Tiraspol. Autoritățile constituționale, cu regret, nu s-au gândit, nu au propus și nu au cerut acces pentru instituțiile relevante pentru a cunoaște situația din teren. La fel, niciun document nu prevede monitorizarea situației privind respectarea drepturilor omului de către organizații specializate (naționale sau internaționale). În societate nu sunt înțelese, nu sunt clare sau explicate adevăratele motive ale acestor cedări din partea autorităților constituționale. În aceste condiții, noi rămânem preocupați de lipsa oricăror discuții sau documente semnate pe subiecte ce țin de drepturile omului. Anume aceste probleme reprezintă cele mai serioase provocări pentru populația din regiune și din zona de securitate, care, după cum spuneam, a rămas fără acces la orice instrumente juridice eficiente de apărare a drepturilor lor, fără garanții reale din partea autorităților constituționale etc.

- IPN: Care este „reacția partenerilor de negocieri”?

- Obținând o recunoaștere nesperată, dar suficientă pentru a bloca procesul de negocieri politice, administrația de-facto a regiunii transnistrene, acoperindu-se cu numeroasele documente semnate de autoritățile constituționale, și-a consolidat și menține controlul asupra teritoriului în condiții de impunitate totală pentru încălcarea și abuzurile admise împotriva drepturile omului. De asemenea, în Raportul menționat, am urmărit interesul Federației Ruse și eforturile sale constante de a menține prezența trupelor sale pe teritoriul Republicii Moldova, cu încălcarea normelor dreptului internațional, acordurilor bilaterale cu Chișinăul, angajamentelor internaționale și în detrimentul drepturilor și libertăților omului, intereselor economice și nevoilor sociale ale populației. Situația drepturilor omului nu a beneficiat de atenția autorităților ruse sau moldovenești, dar nici din partea organizațiilor internaționale relevante. Am constatat faptul că pe parcursul celor circa 28 ani ai procesului de negocieri politice, toată atenția autorităților constituționale și a altor actori implicați s-a concentrat pe aspectele și problemele cu caracter militar, politic, economic sau geopolitic, fiind ignorate problemele cotidiene, unele dintre care foarte grave privind încălcarea drepturilor omului și lipsa unor instrumente eficiente de apărare sau protejare a victimelor acestor abuzuri. O spun cu mare regret, deoarece fără cunoașterea și respectarea drepturilor omului nu se pot obține rezultate reale și durabile în procesul de negocieri ale formatului 5+2. Acest lucru, din păcate, nu este înțeles pe deplin de toți participanții din acest format.

- IPN: Raportul la care ne referim include și un capitol cu referire la violarea drepturilor omului legate de prezența militară rusă. Ați descris cazuri examinate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, pe care Federația Rusă le-a pierdut. Dar care sunt argumentele pentru a constata că anume Federația Rusă poartă răspundere încălcările dintr-un teritoriu care nu-i aparține?

- Ion Manole: Raportul conține o listă de cazuri importante în care CtEDO a constatat violarea drepturilor omului de către Federația Rusă. Într-adevăr până la moment Asociația Promo LEX a litigat cauze în care a fost găsită violarea diverselor drepturi prevăzute de Convenție, aș putea spune că sunt peste 50 de cazuri. Sunt unele cazuri în care soldații ruși nemijlocit au participat la violarea drepturilor omului cum ar fi cazul Ilașcu și cazul Pisari. Cu toate acestea, să nu uităm că armata rusă participă în mod indirect la violarea drepturilor omului. Elementul militar este unul crucial pentru a determina angajarea de răspundere de către Federația Rusă la general. De rând cu controlul economic și suportul politic pe care îl oferă regimului separatist, prezența militară rusă a constituit acel element care a permis Curții să tragă concluzia că Rusia deține controlul absolut al regiunii. În aceste circumstanțe, odată perpetuate aceste elemente, Rusia trebuie să suporte consecințele de rigoare.

A consemnat:
Valeriu Vasilică